HOREA ŞI MASONERIA?

Prof. Dr. Ioan CHINDRIȘ - Romanian Academy of Sciences

Ecoul Răscoalei lui Horea în rândul contemporanilor a fost şi rămâne un subiect de uimire şi interes pentru istoricii evenimentului şi ai epocii în general. Mecanismele acestei mişcări de anvergură europeană, culisele aparente şi adânci care au instrumentat o, eventuala implicare a unor forţe şi persoane de din afara cadrului românesc în desfăşurarea evenimentelor, continuă să rămână obscure, suscitând cu atât mai mult curiozitatea.

Reducţionismul simplist al istoricului D. Prodan, care defineşte „revoluţiunea” lui Horea – cum o numea Nicolae Densuşianu – drept o mişcare spontană şi viscerală a iobagilor din Munţii Apuseni, fără antecedente în afara strictului spaţiu mental popular, fără vreo ideologie dincolo de „cuţitul la os”[1] şi – mai ales! – fără vreo implicare străină, nu a reuşit nicidecum să diminueze acest interes.

Cea mai tulburătoare întrebare care s a pus şi continuă să persiste este aceea legată de înrâurirea ideologiei masonice asupra mişcărilor din Transilvania de la 1784. Cum s a născut această întrebare şi care este originea ei? Fundamental, credem că raportarea a apărut spontan şi direct, în toiul răscoalei, gândindu ne la faptul că tocmai atunci se consuma în Imperiul Austriac cea mai fertilă perioadă de activitate masonică şi că imaginarul oamenilor vremii trimitea spre zona masonică aproximativ tot ceea ce nu se putea înţelege şi exprima prin raţiunea de obşte. Iată însă că la foarte scurt timp după înăbuşirea revoltei, în 1786, activitatea de tip masonic este implicată public în povestea lui Horea. Concret, revista vieneză „Provinzialnachrichten aus den k. k. Staaten” nr. 5 din august 1786 publică articolul intitulat Fratres de cruce, în care se dezvăluie un substrat politic de esenţă masonică pentru ceea ce s a petrecut în Ardeal cu doi ani înainte. Relatarea a fost resuscitată târziu, peste un secol, de istoriografia pozitivistă ungară, printr o reeditare a ei la Budapesta, de către Gusztáv Brabbée[2]. Abia în 1908 apare şi o ediţie pe teritoriu românesc a insolitei relatări, la Braşov, în limba germană[3]. Dintre istoricii români, Ştefan Meteş a acordat documentului o atenţie aparte, publicându l cu un scurt comentariu şi cu traducere românească[4]. Până astăzi, nici un alt document pozitiv nu a venit în sprijinul ideii de implicare francmasonică în Răscoala lui Horea. Pe de altă parte, articolul de la 1786 vorbeşte despre o organizaţie de tip masonic românească, o lojă a negustorilor români din capitala Imperiului. Aici, în capiştea pe care o adăpostea casa unui negustor de vite foarte bogat – zice relatarea – ar fi găsit poliţia busturile sculptate în mărime naturală ale lui Horea, Cloşca şi Crişan, „Sfânta Treime românească”, după exprimarea nu lipsită de maliţie a relatării. Istoricii masoneriei nu cunosc o asemenea lojă şi nici listele lojilor, foarte minuţioase întocmite de poliţia austriacă spre sfârşitul secolului al XVIII lea, care ne sunt la îndemână, nu o consemnează. Pare un drum care se înfundă, cel puţin deocamdată. În marea sa lucrare închinată masoneriei din Austro Ungaria[5], Ludwig Abafi va vorbi despre o implicare a rozacrucienilor în viaţa bisericească a românilor ortodocşi din spaţiul illiric, enumerând câteva nume de episcopi membri ai acestui ordin[6]. Legătura lui Horea continua să rămână misterioasă. O cercetare recentă în arhivele masonice de la Viena ne a pus în faţa unui document excepţional, a cărui existenţă este în măsură să sugereze redeschiderea discuţiei despre Horea şi mişcarea masonică. Este legat de activitatea lojii de orientare franceză din Viena, cu numele „De la Vraie Concorde” sau în germană „Zur Wahren Eintracht”. Puternica lojă, care avea peste 150 de membri, era condusă la 1784, în calitate de „maitre en chaire”, de către Ignatius Born, „conseiller aulique actuel de S.M.I. & R. Ap. au Departement de Mines et Monnoyes”. Loja avea membri aproape exclusiv catolici şi – interesant, credem, pentru cazul nostru – era aproape lipsită de unguri (pe cât de tixite sunt alte loji vieneze de aceştia). Printre membrii marcanţi îi enumerăm pe contele de Thun, Leopold Kollowrath, reformatorul luminist Sonnenfels, Nicolaus Pállfy (printre puţinii unguri, şi acesta doar ca origine, cavaler de Malta şi ofiţer superior de husari), ambasadorul raguzan Francisco Ayala şi mulţi alţii. Consemnarea lor o face un Tableau des freres et membres de la très juste, et trés parfaite [______] de St. Jean sous le titre distinctif De la Vraie Concorde a l'Orient de Vienne en Autriche. Le 13 du 3eme mois. L'an de la Lumiere 5784, aflat în acelaşi fond. Numele lui Ignatius Born în lojă şi în fruntea ei este un indiciu valoros. În calitate de consilier minier şi montanistic, acesta avea desigur relaţii punctuale cu Apusenii transilvani şi cu minele lor, cea mai importantă resursă auriferă din Imperiu. De altminteri, Ignatius Born era originar din Alba Iulia, deci bun cunoscător al situaţiei din Ardeal. Figura printre savanţii de renume ai vremii (geolog şi mineralog) şi era un om de societate foarte căutat. În casa lui din Viena activa un cenaclu al artiştilor şi savanţilor masoni sau filomasoni[7], printre care şi gravorul Jakob Adam, autorul unor portrete heroizante ale lui Horea şi Cloşca[8]. Nu este deloc lipsită de temei supoziţia din 1940 a lui Constantin Stoicănescu[9], ca aceste portrete atât de aparte în marea galerie fisiognomică a Răscoalei lui Horea să fi fost făcute nu la Alba Iulia, în timpul detenţiei, cum se credea, ci la Viena, înaintea tumultului. Or, după această opinie, la care ne raliem, Horea a fost în casa lui Ignatius Born, unde l a putut cunoaşte pe Jakob Adam. În alt registru, Born avea relaţii speciale cu împăratul Iosif II, imortalizate de pildă de Mozart în opera Flautul fermecat, unde Iosif II e simbolizat de personajul Tamino, iar Born de Sarastro. Astfel stând lucrurile, renumitul mineralog putea fi, logic, omul firesc de legătură dintre Horea şi Iosif II. Excludem posibilitatea micilor funcţionari români de la Viena, de a l fi putut introduce de patru ori pe ţăranul Horea în audienţă la unul dintre cei mai mari monarhi ai lumii. Perfect explicabil este însă acest lucru prin intermediul lui Ignatius Born, omul care făcea legătura între aurul din Ardeal şi cămara veşnic avidă de bani de la Viena. În plus, sunt notorii înclinaţiile filomasonice ale împăratului, pe care consilierul şi confidentul său i le va fi stimulat şi alimentat, în calitate de mare maestru al prestigioasei loji „Zur Wahren Eintracht”. La o şedinţă din 23 februarie 1783 a acestei loji s a rostit o cuvântare în limba română, în grai popular ardelenesc, în onoarea împăratului Iosif II. După datele furnizate de toţi istoricii, Horea se afla atunci la Viena. Iată textul acestei cuvântări, literă cu literă, aşa cum a fost ea consemnată de notarul german al şedinţei: „Dregatz Fratzi mnyei! Ka Szorellÿe kárje yêszêrêstyê téty Zilelye, si tretse in szusz gÿe noj, pin Cser, karje luminestye Márja Pedurellye si Dumbráva, Tsétátye, si Száturj. Ase grizestye grizsa mare Josivoloj intuntyip, Márj si Mnyts, Bógátz si Szeráts. Si ÿ grizitor bun, ká Izvora karje, immoje Holdyelye, si Mosiillye nosztye, si fatse binÿe la noj totzÿ. Zeszatzinÿe dregatz Fratzi mnyei! Sze ÿ Ptyintyeim tarje, si sze szunem Tunurellye hestye, pentra binyele lui. Vint dultse sze szuflye, Vestra luj, pesztye muntzÿ hej maj naltz, la Reszerit si Szvintzit, kumsze kunoske luma noroku noszt. Lovatz szama gye vorbellÿe mellÿe Muna in szusz pe armellije Fok! Maj tarje Fok! Si helmaj tarje Fok! Una, Doj, Trij.” „Traducând” acest bizar limbaj în graiul nostru de astăzi şi eliminând parţial particularităţile dialectale din text, obţinem următoarea versiune mai mult decât plauzibilă: „Drăguţi fraţii mei! Ca soarele care răsăreşte toate zilele şi trece în sus de noi, prin cer, care lumineşte marea, pădurile şi dumbrava, cetate şi saturi, aşa grijeşte grija mare (a) Iosifului într un chip, mari şi mici, bogaţi şi săraci. Şi îi grijitor bun, ca izvoara care înmoaie holdele şi moşiile noastre şi face bine la noi toţi. Zo să ţâie (Dumnezeu să l ţină), drăguţi fraţii mei! Să îi cântăm tare şi să sunăm tunurile estea, pentru binele lui. Vânt dulce să sufle vestea lui peste munţii ăi mai nalţi, la răsărit şi asfinţit, cum (formă veche pentru ca să) cunoască lumea norocu nost. Luaţi sama de vorbele mele. Mâna în sus pe armele. Foc! Mai tare foc! Şi ăl mai tare foc! Una, doi, trei!” Întrebarea care se pune numaidecât este: cine e autorul acestei cuvântări, sau mai degrabă al acestui toast în cinstea împăratului? Cu aceeaşi ocazie s au mai rostit toasturi similare, dar cu alt conţinut, şi în limbile latină, greacă, spaniolă. Cel mai asemănător cu textul nostru este cel spaniol. Singurul care are un autor cert este cel în neogreacă: este al profesorului de limbă greacă de la universitatea vieneză Johann Baptist Bolla, membru de gradul 3, adică maxim, al lojii. Este scris de el şi are data redactării 22 februarie 1783. Şi cel spaniol este scris de autorul lui şi are pompoasa formă de adresare: „Reverendissimo Gran Maestro! Reverendo Gran Maestro deputádo! Muy acatádos y venerables Hermanos!” Cel latinesc nu are o formulă de adresare. Cine este românul care se adresează sofisticaţilor masoni de la „Adevărata înţelegere” cu: „Drăguţi fraţii mei!” ? Loja are un singur membru cu siguranţă român, de religie „Graeci ritus non unitus”, adică ortodox, scris în tabel cu numele „Balitsch Basile”, „Boyar, & Concipiste aulique de S.M.I. & R. Ap.”. Acest boier concipist de curte nu era altul decât bucovineanul Vasile Balş[10], viitor guvernator al provinciei probabil propulsat de masonerie, scris în Tableau cu numele slavizat. În nici un caz însă el nu putea să se exprime în buna limbă din Apusenii Transilvaniei, care se resimte puternic de sub haina grafiei germanizante în care a fost notat toastul. Ipotezele sunt în egală măsură prietenii şi duşmanii istoricului, până la proba pozitivă sau contrarie, când devin una din două. Până la această probă, opinăm pentru paternitatea lui Horea asupra scurtei şi percutantei alocuţiuni. Este greu de imaginat alt autor, în condiţiile când viitoarea căpetenie a răsculaţilor din munţi se afla la Viena. Nu figurează, desigur, între membri masoni ai lojii. Excludem de altfel ideea că el putea fi mason, în condiţiile când loja „De la Vraie Concorde” înmănunchea cele mai înalte personalităţi aristocratice şi intelectuale ale Imperiului. Dar putea fi în acea zi invitat al masonilor din Loja „De la Vraie Concorde”, unde a găsit de cuviinţă să l omagieze pe Iosif II, cezarul providenţial al românilor ardeleni. Tonul belicos în care se încheie toastul este încă un argument, în plus sugerează ideea că autorul – să i zicem Horea – a fost încurajat de atmosfera din lojă. Acest ton şi această atmosferă contrazic afirmaţia complet nefondată a lui D. Prodan din monografia dedicată Răscoalei lui Horea, cum că francmasoneria „era umanitaristă, luministă, reformistă, nu revoluţionară, nu mergea mai departe de o demofilie”. Am văzut cu ochii proprii, între actele masonice din arhivele Vienei, o broşură masonică tipărită, conţinând metodologia de a educa şi pregăti pentru acţiune un tânăr regicid / tiranicid. Zeci de alte tipărituri, unele de dimensiuni considerabile, articole manuscrise şi piese de corespondenţă, dezvoltă tema concretă a răstunării în mod sediţios a ordinii sociale existente şi a instaurării în forţă a uneia noi. Vom reproduce pe viitor câteva mostre de acest fel. Rolul elementului ocult în declanşarea şi desfăşurarea marilor evenimente istorice este azi nu doar admis, ci dovedit de fapte care s au petrecut şi se petrec sub ochii noştri. Fiecare epocă şi au avut forţele sale din umbră, care i au influenţat ideologia şi sensurile. Secolul al XVIII lea este saturat de activitate masonică, apogeul marcându l chiar deceniul de dinaintea Revoluţiei Franceze. În cazul Răscoalei lui Horea, este plauzibilă imixtiunea masoneriei cel puţin la nivelul instrumentării conducătorului ei, prin loja amintită şi prin marele ei maestru. Dacă lucrurile stau astfel, va trebui adâncită pe viitor cercetarea în direcţia biografiei şi documentelor despre acest important personaj, Ignatius Born, care a fost consilierul departamentului minier din guvern şi superiorul lojii în cauză. Istoricii români care au postulat până acum o relaţie între momentul Horea şi mişcarea masonică s au gândit la puţinii şi mărunţii funcţionari români ardeleni de la Viena din acea vreme, ca Iosif Meheşi sau Aron Pop. Ei nu însemnau, practic, nimic la scara capitalei habsburgice şi nu s a dovedit nici o legătură a lor cu masoneria, fie şi cu fantomatica „Frăţie de cruce”. Mult mai plauzibilă este o eventuală relaţie între Horea şi adevărata masonerie de la Viena, pe care puternica lojă „La Vraie Concorde” şi consilierul cunoscător al Apusenilor, Ignatius Born, o reprezentau prin excelenţă. Căci din arhivele francmasonice de la Viena, al căror conţinut îl cunoaştem în bună măsură iar repertoriul lojilor din întregul Imperiu cu exactitate, nu rezultă nicidecum existenţa vreunei loji româneşti cu numele „Frăţia de Cruce”, din care, după părerea lui Ştefan Meteş de exemplu, ar fi făcut parte şi Horea. * Text publicat anterior în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj Napoca”, XXXVIII, 1998, p. 291 301 şi în „Francmasoneria magazin”, Bucureşti, I, 1999, nr.1, p.3 6. [1] D. Prodan, Răscoala lui Horea, II, Bucureşti, 1984, p. 709: „Răscoala în iureşul ei …e o dies irae a maselor ţărăneşti pornite să şi răzbune suferinţele acumulate, să se descătuşeze, să dărâme o lume nedreaptă”. [2] În revista „Hazánk. Történelmi közlöny” VIII, 1887, p.391 393, cu o scurtă introducere personală, păstrând titlul original: Fratres de cruce. [3] În revista săsească „Die Karpaten”, I, 1908, p.667 668, cu titlul Die Siebenbürger Kreuzbruderschaft, sub forma unei corespondenţe jurnalistice trimise de la Viena de trimisă de la Viena de Anton de Mailly. [4] În lucrarea sa Lămuriri nouă privitoare la Revoluţia lui Horia, Sibiu, 1933, p. 59 62. [5] Geschichte der Freimaurerei in Oesterreich Ungarn, I V, 1890 1899. [6] Vezi şi articolul aceluiaşi, A rózsa rend, án „Hazánk”, V, 1886, p. 12 30. [7] Vezi Fraknói Vilmos, Martinovics és társainak összeesküvése, Budapesta, 1884, p.200). [8] Eugen Lennhoff, Die Freimaurer, Viena, 1932, p.14. [9] Revoluţia lui Horia, ediţie nouă, Timişoara, 1995, p.62 63. [10] Informaţii despre Vasile Balş ca mason la Erich Prokopowitsch, Die Wiener „Geheime Assoziation” und der Bukowiner Bojar Basilius von Balsch, în „Sudost Forschungen”, München, II, 1961, p.276 şi monografie la Mihai Ştefan Ceauşu, Vasile Balş – un iosefinist bucovinean, în vol. D.Prodan – puterea modelului, Cluj Napoca, 1995, p. 132 142.